În ciuda unei străvechi aşezări etnice româneşti şi a continuităţii ei pe aceste meleaguri, înscrisă în contextul legăturilor cu Ţara Românească şi Moldova, unii istorici, greşit informaţi şi victime ale unor elemente de suprafaţă, dar străini de realităţile româneşti[1], au creat legenda originii bulgare pentru românii din Şcheii Braşovului, ignorând cele mai elementare mărturii ale istoriei străbune, prezente şi azi, motiv pentru care ne simţim obligaţi ca în limitele de spaţiu să evocam câteva fapte menite să dovedească adevărul etnogenezei şcheienilor.
În Ţara Bârsei, cu
cca. 60.000 ani î.Hs. se poate vorbi de băştinaşi, urmele lor fiind evidente în
peşterile de lângă Râşnov şi Peştera (Bran), cum ar fi «omul de Neanderthal»[2]. Începând cu partea de
sud a Şcheilor, nu departe de Capul Satului, de la Podul Creţului (mai jos de
Varişte) altitudinea coboară sub 600 m., ceea ce înseamnă în Ţara Bârsei
câmpie. Ea se menţine scăzută pe tot traseul văii, fiind mărginită spre sud-est
de prelungirea dealurilor Goriţa, Păticel şi Tâmpa, la est de Malul Furcilor şi
Melcilor, iar la nord-vest de Coasta Prundului, Colul Putinarilor, Iniştea,
Romuri, Faţa Poştii, iar la nord de Cetăţuia şi Malul Morilor. Această aşezare
îl îndreptăţeşte pe Al. Surdu să afirme că Valea Braşovului alcătuieşte o
depresiune separată în Ţara Bârsei.[3]
Piaţa Prundului – secolul XVIII
După
urmele descoperite aici, în neolitic era intens locuită întreaga zonă.
Cu prilejul unor
săpături arheologice de la “Stejeriş” au fost scoase la lumină obiecte de
ceramică cu ornamente liniare datorate unei populaţii care a trăit pe aceste
meleaguri în neoliticul timpuriu - mileniul IV î.Hs.[4]. Pe de alta parte, la Pietrele lui Solomon, în capătul
sud-vestic al Şcheiului, unde tradiţia a păstrat numeroase legende, iar
toponimia şi obiceiurile etnografice dovedesc centrul de existenţă al vechiului
sat, devenit Şcheiul de azi.
Pietrele lui Solomon
În cadrul
săpăturilor arheologice s-a descoperit ceramica de tip Coţofeni, caracteristică
neoliticului târziu şi perioadei de tranziţie spre epoca prelucrării metalelor
(1900-1700 î.Hs.). Aceste urme de existenţă socială se continuă aici şi în
perioada geto-dacă, constând din numeroase vase de lut ars, lucrate cu mâna sau
roata olarului, vase pictate, pinteni de fier, vârfuri de săgeţi, ace, surle,
brăţări, inele, fibule de bronz şi fier, râşniţe rotative, o monedă grecească
de bronz, ceşti şi căţui - fiind dovezi ale unui stadiu înaintat de cultură a
populaţiei geto-dacice[5]. Alte vestigii ceramice descoperite la Pietrele lui
Solomon aparţin culturii Ciugud şi provin de la o populaţie autohtonă
românească vieţuitoare pe aceste locuri în secolele XI-XII d.Hs., anterioare
colonizării germane, fapt confirmat şi de toponimia tradusă din limba băştinaşă
de cei veniţi.
Julius Teutsch descoperă la începutul secolului
al XX-lea urmele unei cetăţi cu ziduri şi valuri pentru acces, loc care,
tradiţional, se numea „Salamonsburg”[6] . La fel, E. Jekelius
apreciază că în trecut i se spunea locului „Cetatea lui Solomon’’, întrucât
aici a fost o cetate.[7]
Tradiţional şcheienii au păstrat ideea de cetate a Junilor pentru Pietrele lui
Solomon, iar cele două stânci, care găzduiesc pătrunderea în „cetatea lui
Solomon’’, ei le numesc „poarta de piatră’’, căci aici se postau junii care
pretindeau „vamă’’ celor ce pătrundeau la spectacolul de la Pietrele lui
Solomon[8].
În aceeaşi măsură, pe „Dealul
Curmăturii” s-au găsit numeroase
obiecte aparţinând epocii bronzului timpuriu, fapt ce a determinat numeroase
transformări în viata economică şi socială, reflectate în cultura Schneckenberg[9].
Pe Tâmpa, săpăturile arheologice au scos
la iveala ceramica de tip Witenberg din epoca bronzului mijlociu[10], iar
analiza recentă a materialelor ceramice descoperite pe “Şaua Tâmpei” au dus la
concluzia că aparţin secolului XI, fiind înrudite cu ceramica găsită la nivelul
feudalismului timpuriu în alte locuri din Ţara Bârsei şi cu ceramica din
cultura străromână Dridu[11].
Totodată, săpăturile de pe Tâmpa, unde exista o cetate, pe care unii
istorici o atribuie greşit cavalerilor
teutoni, au scos la iveală de sub fortificaţiile de piatră întărituri mai vechi
de cetate, alcătuite din valuri de pământ şi palisade[12],
ridicate de populaţia băştinaşă înaintea venirii cavalerilor teutoni. De altfel,
cetatea “Braşovia” de pe Tâmpa nu are nimic comun cu ordinul acestor cavaleri,
aşa cum alte cetăţi din Ţara Bârsei o mărturisesc onomastic: “Mariemburg”
(Cultul Mariei); “Kreutzburg”(Cultul crucii); ”Schwarzburg” (Cultul crucii
negre); ”Tortzburg”(Cultul “frater Teodoricus”), pe când numirea cetăţii de pe
Tâmpa se leagă de numele cetăţii Braşov, atestată în veacul al XIII-lea, iar
arheologia îşi spune cuvântul în privinţa continuităţii bimilenare.
Un studiu recentă[13]
apreciază că în zona Tâmpa sunt altare pentru sacrifici şi cercetătorii saşi au
descoperit o fântână cu oase ce demonstrează că
s-a practicat un cult păgân aici. Folosind metoda analizei
semantico-mitologice aplicată zonei Braşovului, ca element de cercetare, se
poate afirma că toponimele şi hidronimele existente în zonă au origine arhaică.
,,Valea Putredă’’ – spune autorul studiului – ne reaminteşte obiceiul geto-dacilor de a ţine
trupurile celor decedaţi timp de 40 de zile înfăşurate în piei de animale şi
agăţate în pom. Muntele Postăvarul s-a numit Muntele Ruia, denumire ce poate
proveni de la Rajac şi se traduce liber din limba sanscrită prin Muntele
Regelui. În Muntele Postăvarul se găsesc Crucul Mare şi Crucul Mic, nume ce
sugerează că aici se executau măsurători astronomice. Denumirea de Scaunul
Predicatorului confirmă existenţa unui ,,scaun al zeului’’ în acest nod
orografic.
În urma săpăturilor din anul l962 (căci
de atunci nu s-au mai făcut nici o săpătură) de către colectivul Muzeului
Judeţean Braşov şi Institutul de Arheologie Bucureşti, pe “Dealul Paducel”,
situat între Tâmpa şi Goria, lucrările au identificat aşezări înainte de
secolele X-IX î.Hs. şi ceramica de tip Hallstadt, întocmai ca în Poiana Braşov.
Sistemul de fortificaţii, constând din valuri şi şanţuri de pământ, vizibile şi
astăzi, caracteristic modului de apărare al dacilor de mai târziu, precum şi
ceramica găsită pe “Dealul Păducel” duc la concluzia că sunt contemporane cu
aşezarea din “Valea Răcădăului” (Valea Cetăţii) din aceeaşi perioada
daco-getică.
Tot aici exista, cu mult înainte de
înfiinţarea cetăţii Braşovului medieval, o veche aşezare românească cu numele
“Cutun” sau “Cotun” de formă circulară, limitată de actualele străzi: Pe
Coastă, I. Barac, Valea Morilor şi Coastei, ai căror locuitori din vechime erau
apărătorii cetăţii de pe Tâmpa [14].
Această aşezare a continuat să existe şi după înfiinţarea cetăţii Braşov, dar
după înălţarea zidurilor şi a bastioanelor (1455) a rămas în afara incintei, marcându-se astfel poziţia de
inferioritate social-politică a românilor din Cutun, faţă de coloniştii şi
întemeietorii cetăţii de fortificare. Cu cca. 20 ani în urmă mai străjuia aici
celebra cruce din Cutun, care purta inscripţionat pe ea anul 1292, dar fiind la
cheremul trecătorilor, care i-au distrus acoperişul şi îngrădirile din lemn
pentru a le folosi la încălzitul caselor, crucea a fost instalată în cimitirul
bisericii “Sf. Treime” din Cetate (str. G. Bariţiu), cu concursul colectivului
muzeului din Şcheii Braşovului. Crucea încă mai confirmă aşezarea sătească de
altădată în această zona şi reaşezarea ei acolo unde a fost, este mai mult
decât necesară [15]
*
Şi totuşi, în ciuda acestor realităţi,
unii istorici şi cercetători neavizaţi şi străini de realităţile istorice
româneşti, continuă să publice studii prin care invocă originea bulgară a
românilor din Şchei, folosind interpretarea greşită a cronicii popei Vasile –
nepăstrată - decât în interpolări şi copieri în cronicile germane de la Braşov
sau în cronica protopopului Radu Tempea II, deschizându-se cu fraza: “În anul de
la zidirea lumii 6900, de la Hristos 1392, au venit bolgarii în acest loc”[16]. Ori,
nu s-a remarcat un adevăr: cronica este o istorie a familiei protopopului
Vasile, al cărei prim descendent era popa Patru cel Bătrân (1484), deci
nicidecum o cronică a Şcheiului, iar prima frază este o evidentă epenteză
impusă intenţionat de autorităţile braşovene, ulterior scrierii cronicii, în
scopul lipsirii locuitorilor din Şchei de drepturile lor istorice. Şi - după
afirmaţia cronicilor germane - erau bulgari aduşi să construiască Biserica
Neagră, deşi – după cum se ştie - bulgarii n-ar fi construit o biserică gotică,
ci cel mult una bizantină şi pe de altă parte, saşii îşi puteau găsi cu
uşurinţă braţe de muncă în zonă, fără a fi nevoie să apeleze la persoane atât
de îndepărtate. Pornind de la aceste supoziţii, autorităţile locale au numit
Şcheiul “Bolgarsek” sau “Belgerai”, iar românii din Şchei “bulgarus”, în
acelaşi timp în care Poarta Şcheiului era numită “Walachisches Tor”(Poarta
românească), strada principală “Walachiches Burgasse”, iar uneori Şcheiului i
se zicea “Walachische Vorstadt”, timp în care domnii de peste munţi şi
autorităţile româneşti nu foloseau decât numirea de “Şchei”, cum apare şi în
hrisovul de danie al lui Aron Vodă al Moldovei de la anul 1595[17].
Diaconul Coresi, tipărind cărţile în Şcheii Braşovului, menţionează în Cazania
a doua (“Evanghelia cu învăţătură”) din 1580/81 “să fie de ajutor cu aceasta
popilor valahi” şi nu bulgari, în timp ce judele braşovean Johanes Benkner
dăruieşte Catehismul de la 1559 valahilor “bei der Stadt” şi nu bulgarilor,
până şi pentru limba slavă, în Şchei se folosea în documentele vechi “limba
sârbă” şi nu bulgară.
Cronicarul sas braşovean Reicherdorfer,
care îşi scrie cronica în prima jumătate a veacului al XVI-lea, prezentând
suburbiile Braşovului, afirma: ‘’Unum incolund Bulgari, alterum Hungari,
Saxone agricolae tertium”, apoi, nu mai departe decât pe pagina următoare,
acelaşi autor numea în loc de bulgari pe valahi, zicând: “reliquem loci istius
partem intra ipsos usque montium augustias Valachi fere ocupant, hic templum
habent et praesidentem sacrificulum”[18]
.Mai târziu, istoricul sas Eder[19]
afirma:”Atque hoc vocabulo (e vorba de bulgari) saepe nostri scriptores
Valachos adpeliant” şi apoi special pentru românii din Braşov: ”Nec fortasae
abs rex Geronense suburbium, Valachis habitatum, hodieque Bolgarszeck
apellatur” - de unde evidente sunt sinonimele dintre cei doi termeni: bulgar,
român.
Atributul “bulgarus” dat romanilor din Şchei
este uşor de remarcat printr-o verificare a celor mai vechi documente de
onomastică aflate în Arhiva Magistratului - Braşov [20],
unde găsim pentru secolul IV nume ca: Barbul, Radul, Stanciul - nume slave cu
terminaţia “ul” autohtonă, dar şi Şerb, Coman, Cătană, Bârsan, Costea, Lungul -
nume autohtone cu acelaşi atribut “bulgarus”. Ba mai mult, atributul “bulgarus”
este dat şi saşilor sau ungurilor, în măsura în care aceştia locuiau în Şchei:
Feder, Loczkoy, Haydo Laszlo etc.
Prelungirea vorbei, pe care unii
cercetători o invoca drept un element românesc sud-dunărean, nu este specific
românilor din Şchei, ci particular românilor din toate regiunile montane [21].
De unde totuşi atributul “bulgarus”
prezent în documentele germane şi maghiare? Având în vedere realitatea istorică
medievala românească, când limba sfântă bisericească era cea slavonă (redacţie
medio-bulgară), iar cultura ortodoxă se transmitea din Bizanţ prin teritoriul
bulgar, prin termenul de “bulgarus” autorităţile catolice defineau pe ortodocşi,
aşa după cum muntenii numeau pe transilvăneni “ungureni”. Haşdeu apreciază că:
”Până în timpuri mai noi ardelenii ne botezau pe noi (pe cei din România),
câteodată, cu epitetul de “bulgar”[22].
Aşa se explică de ce lui Radu I. Basarab, în aceeaşi perioadă cu legendara
venire “a bulgarilor din Şchei” i se spunea uneori de autorităţile catolice
“printipo di Bulgaria”.
Pe de altă parte, toponimia locală
dovedeşte romanitatea populaţiei prin păstrarea şi perpetuarea peste veacuri a
unor numiri autohtone ca: Varişte, Cutun, Tâmpa, cât şi acelor formate în
cadrul simbiozei slavo-române: Ciocrac, Gorita, Cacova, Vagleniste. Saşii, în
momentul venirii lor, nu creează toponime noi
pentru Şchei, ci traduc pe cele găsite şi păstrate de populaţia
existentă: “Pe costa” devine “Ripegasse”; “Gorita” - “Gottesberg”; “Valea
putredă” -“Pulvergrund”; “La Manastire” - “In Kloster”; “Ulia Mare”
-“Angergasse”: sau altele le preiau fără traducere, neînţelegând termenul
românesc: strada “Înălbitori” ; “La Dyrstary” (= dârstari). De remarcat
este faptul că toponime şi cuvinte ungureşti intrate în limba română a
locuitorilor din Şchei nu se ivesc înainte de secolul al XIV-lea nici în
documentele slavo-române, după cum apreciază slavistul Ion Bogdan [23].
Totuşi, istoricii străini[24] insinuează
provenienţa bulgară a Şcheiului, invocând şi prezenţa în Şcheii Braşovului a
numeroase manuscrise bulgăreşti (3 din secolul al XIV-lea, 8 din secolul al
XV-lea, 13 din secolul al XVI-lea – după cum dovedeşte catalogul de carte veche
din arhiva istorică a muzeului din Şchei), fără să cunoască realitatea că
aceste manuscrise au fost aduse din Bulgaria în aceeaşi măsură în care s-au
adus din Serbia (2 din sec. XIV;
3 din sec. XV şi 4 din sec. XVI), din Rusia (8 din sec. XV-XVI), din Veneţia (3
din sec. XV) şi foarte multe din Muntenia şi Moldova, adică din centrele slave
de cultură, prin care se pregătea sediul de tipar al diaconului Coresi şi se
întreţinea o şcoală de copişti şi traducători în Şcheii Braşovului[25]. şi întâi de toate viaţa bisericească ortodoxă de
aici.
În acest
context documentar înţelegem disperata întrebare a istoricului bulgar Neşev:
cum de aceşti locuitori şi-au pierdut conştiinţa originii lor bulgare?
Răspunsul este unul singur: pentru că n-au fost niciodată bulgari, pentru că ar
fi fost a noua minune a lumii ca nişte
bulgari să se aşeze lângă saşi şi peste noapte să vorbească româneşte. Dacă ar
fi fost bulgari, în Şcheii Braşovului aveau toată posibilitatea să-şi păstreze
tradiţia, lor etnică şi limba bulgară, pentru că aceşti locuitori, ostracizaţi
cum au fost de autorităţile locale, ar fi fost scutiţi de înrâurirea limbii
române, ori faptele nu s-au petrecut aşa, şi pentru aceasta pledează şi
Obiceiul Junilor, pe care îl prezentam în continuare.
[1]Friedrich Philippi, Aus
Kronstadts Vergangeheit und Gegenwart, Braşov, 1974, p.12;
Lucas I. Marienburg, Geographie
des Grossfurstentums Siebenburgen, Sibiu, 1813, vol. VIII, p.344;
Gheorghi Neşev, Noi date despre provenienţa bulgară a
românilor din Şchei, Sofia, 1970 (extras, lb.bulgară).
[2] Al. Surdu, op. cit.,p.9.
[3] Ibidem;
[4] Material arheologic la
Muzeul Judeţean Braşov, informaţie arheolog Florea Costrea.
[5] Ibidem
[6] J. Teutsch, Die Salamonsfelsen
beo Kronstadt, în “Bericht des
Burzenlander sachsischen Museums in Kronstadt”, 1913, p.23-26;
[7] E. Jekelius, Kronstadts Gasse und
Platze, în « Das
Burzeland »,III, Bd., I. Teil, Kronstadt, 1928, p.45.
[8] Al. Surdu, op.cit.,p. 19.
[9] A.Fox, Die Schneckenbergkultur,
în «Verlag Burzenlandes Muzeum», Braşov,
1941.
[10] K. Haredt, în «Dacia
[11] T. Vătăşanu, Istoria arei
feudale în Ţările Române, în vol. “Studii şi aricole de istorie” , VII (1965), p.10.
[12]Ibidem.
[13] Liviu Pandele, op. cit.p.319.
[14] Fr. Millye, Formarea şi
evoluţia comitatului, în”Sudii şi
articole de istorie”,VII (1965), p.10.
[15] Vasile Oltean, Odiseia unei troiţe ,
în «Primăria Braşov», nr. 23
(1994), p.3.
[16] Radu Tempea, Istoria sfinei
besereci a Şcheilor Braşovului, ediţie îgrijită de Octavian Şchiau şi Livia
Bot, Editura pentru Literatură, Bucurşti, 1969, p.193.
[17] Arhiva Muzeului Bisericii Sf. Nicolae, Fond «Documete »,
doc.1/1495.
[18] Nicolae Popp, Schiţă din istoria
populării oraşului Braşov, Bucureşti, 1940,p.11.
[19] Fr. Eder, Scriptoes Herum
Transilvanicarum , Tom.I, Cibinii, 1797, p.34.
[20] xxx , Quellen zur Geschichte
der Stadt Brasso, Braşov, 1899-1999, vol. I-IX.
[21] Candid Muşlea, Originea românilor
din Şchei, manuscris, fond “C.Muşlea”, Muzeul Bisericii .Sf. Nicolae (copie
dactilo)
[22] B.P.Haşdeu, Istoria critică a
românilor, fasc.I, p.12.
[23] Ion Bogdan, Documente şi
regeste privitoare la relaţiile Ţării Româneşi cu Braşovul şi Ungaria,
Bucureşti, 1902.
[24] Gheorghi Neşev, op.
cit; Fr. Philippi, op.cit.;
În data de 4 martie a.c. va avea loc întrunirea A.G. a A.S.B.
RăspundețiȘtergere